Imi respect chelia si imi dau jos palaria

Oriunde in lume, arta adevarata se tine cu bani grei. Din Japonia la Berlin, daca ai pe scena artisti de talia violonistului Tomescu, -care struneste Stradivariusul mai bine ca altii propria respiratie-, trebe sa cam stai la coada si sa dai bani grei ca sa ajungi in sala aia de concert, unde poti avea norocul sa il vezi in carne si oase si sa il asculti, sa incerci sa intelegi cat mai mult din taina legaturii stranii peste secole, intre marile spirite ale lui Bach ori Beethoven si spiritul unui artist desavarsit, cu care avem sansa de a fi contemporani!
Apoi, ceea ce este imbucurator este ca iata, o generatie formata totusi intr-o perioada ciudata, cu rata mare de esec in educatie, a propulsat valori autentice ca Tomescu si Soare. Caci Tibi Soare, cel mai talentat tanar dirijor, a confirmat deja, fiind de o buna bucata de vreme un motiv indeajuns de solid si de atractiv ca sa treci mai des pe la sala de concerte. Jos cu palaria , adicatelea imi respect chelia -vorba stim noi cui- si mai facem d-astea, ca ne cade bine la stomac, dupa atatea uratenii pe care le inghitim vrem nu vrem, in fiecare zi pe neveu.