Empatie si pneumopatie

Dupa 3 zile de rau, cu febra toata ziua si frisoane noaptea, m-am hotarat sa ma duc la spital la camera de garda. Nu m-am gandit pana in acel moment ca ar putea fi ceva grav...Dupa o scurta asteptare intru, grabind intrucatva tot algoritmul ala cu medicul de familie, trimitere, etc etc. Se uita doctorita la mine, ma intreaba despre simptome, comunicam foarte bine, este o tipa asa cam pe la 50 de ani, medic de vocatie, se simte din felul in care ma consulta. Dupa ce se convinge ca nu e o chestie locala, abandonand varianta vreunei infectii in gat, ma asculta la plamani. Si ma tot asculta. Si ma pune sa respir, loveste cu degetele ca cu niste ciocanele si ma intreaba de cand nu am mai fost la doctor, daca am mai fost racit in ultima perioada, incepand sa aiba o atitudine destul de retinuta....Instant simt fiori reci pe spate si frica ma paralizeaza! Imi zice ca pot sa ma imbrac si ma trimite la radiologie sa fac poze. Aici se cuvine sa fac o paranteza...Recunosc, sunt cam prapastios cand e vorba despre boala, dar jur ca intr-un mod de-a dreptul empatic si mistic, m-am simtit ca o victima sigura a unei conjuratii a destinului, care mi-a jucat o festa, exact ca in ultimul cantec compus la inceputul asta de an " De-as fi iar, un om mic cu ghinionul amic/Nu v-as mai face nimic, nu v-as mai zice nimic/Daca as afla ca mai am foarte putin de trait/As zice: Doamne m-ai pacalit.".
Am iesit nauc din camera de garda, oricum nu intelesesem nimic din ce mi-a explicat doctorita ca trebuia sa fac sa ajung la radiologie...M-am dus in sus, m-am dus in jos, si parca inghetase inima in mine de frica, de a nu afla peste doar 5 minute ca sufar de o boala incurabila..." Un semn de intrebare la plamanul drept..." imi rasuna in minte obsedant una dintre concluziile pe care le dictase asistentei...Cum sa i fac eu una ca asta copilului meu, familiei, tuturor celor care numai la asta nu s-ar astepta, sa dau coltul? Spuneam ca de-a dreptul empatic m-am simtit cum s-a simtit personajul ala blestemat jucat de Diaconu in Tache, care a aflat sec de la unul care ii interpreta radiografiile, ca are cancer... Si cat de mult am insistat cu Igor Cobileanski pe marginea acestei scene, care era de o importanta capitala doarece cu ea debuteaza filmul....Si muzica trebuia sa fie exact aia care trebuia, cu un pic de ironie, cu mai mult dramatism, adus dintr-un fel de muzica traditionala....Mare filosofie....Mare realizare....Numai de astea nu mi ardea acum, de ironii si de muzicii bine ticluite...Acum era groasa, era serioasa...Eram chiar eu in situatia ipotetica de a mi se spune ca mai am putin de trait.....incredibil, ce mai e si vaita asta!!! Incredibil, parca era un fel de derdelus pregatit de soarta, cata inspiratie, cata aplecare pe un subiect morbid...si acuma ia uite cum piesa Tache insasi, prima piesa Bell Punko, putea deveni intr-un fel de-a dreptul premonitoriu, un adevarat testament! Parca si vedeam ingropaciunea mea cu o gramada de impostori plangand cu lacrimi de elefant si ascultandu-se ametitor Tache....o piesa superba de pe albumul postum si evident, neterminat. Bai nene... nasol. Febra de zile bune, am slabit in ultima vreme vreo 5 kile...toate se legau pe dos.
Probabil ca aveam o fata de om pierdut, fiindca mergeam aproape fara tinta si agale asa.... temator. M-a vazut un angajat al spitalului si m-a condus pana la radiologie. Acolo am avut surpriza sa descopar un medic volubil, foarte uman si aparatura de ultima ora. M-a bagat la " vorbitor" si nu stiu cum eu puteam vedea exact ce vedea doc. Mi-am vazut plamanii cum se umflau la fiecare respiratie pe care mi-o cerea nenea...Apoi m-am agatat de expresia figurii lui care se uita pe radiografia live, m-am agatat ca un naufragiat de ultimul lemn gasit pe luciul apei, punandu-mi in urmatoarea grimasa, nadejdea intregii mele vieti atata cat mai putea fi!
Si...parca s-a strambat, parca nu, aproape de nedescifrat omul....Eu cautam gauri negre pe plamani, dar...evident ca nu am putut intelege mare lucru...Mi-a zis ca e gata si ca pot sa ma imbrac, insa eu traind cu intensitate maxima aceste clipe, nu am mai asteptat si m-am dus direct la el deschizand usa care ne despartea. " Probleme?" Bine ca nu i-am zis si Gogule, ca in reclama. " Nu aveti domnule nimic grav....este o viroza la plamani, o pneumopatie." Parca visam frumos...Dintr-o data au disparut viziunile care se terminau intr-o cruce mare de lemn si un tub de flori.Si un cosciug. Ca in Nicolescianul si Cobileanskianul Tache... Toate s-au risipit. Am renascut, pasii imi erau iarasi siguri, asta nu mai era o seara fatalista, ci una ca toate altele, am inceput sa ma gandesc cu o oarecare jena, la imaginea cu mine, stand cu mainile in cap ca un bou in fata doctoritei, dupa ce auzisem de o oarecare problema la un plaman. Ma ratase aia cu coasa, slava Domnului, mi-a mai iesit o eschiva. Adicatelea totul s-a terminat cu o bucata mare de pneumopatie, una mica de empatie cu scenarii morbido-comice si un pumn considerabil de antibiotice. Dupa 2 zile, deja eram aproape nou. So , it`s ok oameni buni, cum ar zice unul uscat si negru care respira greu si pe care il strang sandalele dar si propria piele, de cat de mult i s-au umflat muschii si parererile proprii despre el, o asa mare vedeta, urmarita de paparazzi. Tot o pasare... Mai bine golan decat portorican, oricum.